Parc Cătălina Ioniță, Belciugatele
25-30 iulie 2016, Scoala de vara Arhipera 5.0
“Am dedicat amenajarea parcului din Belciugatele Cătălinei Ionță, în ale carei reflecții privitoare la spațiul gol semnificativ ne regasim. Parcul Cătălina Ioniță, devenit acum loc al memoriei, va activa comunitatea, prin funcțiunea de spațiu expozitional introdusă, prin locurile de contempare a naturii și de creare de relații sociale. Sperăm să dăinuie, așa cum Cătălina continuă sa ne inspire!” (Lorin Niculae)
A cincea Școală de Vară Arhipera a primit o donatie de la Institutul Goethe si Tranzit.ro constând în cadre de metal și placi din material lemnos, care la un moment dat compuseseră pavilionul Actopolis pe strazile Bucureștiului. Obiectivul, stabilit de Lorin împreună cu primaria din Belciugatele, jud. Călărași, era de a asambla pavilionul în parcul din sat, aflat în centrul acestuia și deservind școala. Scopul a fost să petrecem un maxim de două zile la asamblarea acestuia cu echipa noastra de 6 membri, pentru a folosi restul săptămânii la finalizarea casei Arhipera.
Curând am realizat că lucrurile erau mai complicate. Care ar fi fost locul ideal din parc pentru amplasarea pavilionului? Cine l-ar folosi și în ce scop? Nu era o problema legată de greutatea sau ușurința asamblării, ci aveam de-a face cu o temă arhitecturală reală, cu parcul văzut ca oraș și pavilionul, cladirea noastră! Dar unde erau locuitorii acestui oraș?
Tutorele nostru, Sebastiaan Veldhuisen, architect olandez membru Arhipera, a propus cateva tehnici de analiză a spațiului prin exerciții de teatru. Ca urmare, ne-am trezit plimbându-ne prin parc, tot grupul de studenți devenind o pisică (!)… Fără a vorbi unul cu celălalt, fiecare din noi a devenit o parte a aceluiași animal, o persoană fiind botul, alții mustățile, lăbuțele și coada. Pisica a auzit păsările, s-a jucat cu fructele care atârnau la înălțime mică, și a găsit ca loc de odihnă o bancă la umbră. În altă zi, mergând în linii drepte prin parc, am încercat să observăm cât mai multe detalii, făcând schimb de informații atunci când ni se intersectau drumurile. Am descoperit o zonă delimitată de borduri, care probabil funcționase ca o mică gradină, o toaletă în spatele parcului, în colțul din dreapta și o sursă de apă. Am descoperit meri, un cuib cu 5 berze în varful unui stâlp de electricitate, vizavi de parc, câinii vecinilor, micile păsări al căror cântec se auzea constant și puținele mașini care treceau pe stradă. Aceste exerciții ne-au ajutat să realizăm faptul că fiecare individ care folosește parcul are parte de propria percepție asupra acestuia.
Cantitatea de gunoi aruncată langa masa din apropierea intrării ne-a sugerat faptul că aceasta era folosită, probabil, de tinerii din sat. Acest lucru a fost confirmat de unul din vecini, o batrână care ne-a spus că “golanii” se adună acolo în fiecare seară. În timpul zilei parcul este putin folosit. Am întalnit câtiva copii care foloseau leagănele sau toboganul și un bătrân care în fiecare zi se odihneste pe banca cea mai apropiată de intrare. Am decis sa ne întoarcem seara, în a doua zi petrecută acolo, și am intalnit un grup de aproximativ 20 de adolescenți care își petreceau timpul acolo. A fost nevoie de putin curaj pentru a intra în grupul lor, dar am descoperit că erau interesați să discute cu noi. Parcul era singurul loc de adunare din sat. Discuția noastră cu ei ne-a lăsat cu speranțe mari pentru zilele următoare, întrucât unii dintre tineri ne-au promis ajutorul în curățarea parcului și ridicarea pavilionului. În ciuda acestui fapt, ziua urmatoare, doar cel mai tanar dintre ei a venit; per total, conversatia noastra cu adolescenții ne-a oferit informații prețioase în ceea ce priveste utilizarea și necesitățile. Parcul era într-adevăr un loc importrant pentru comunitate.
Incercand sa realizam o analiza completa a spatiului pentru amplasarea pavilionului, i-am oferit acestuia zece posibile utilizari, ca loc pentru jucat sah, foisor, mica gradina botanica, spatiu de odihna. în ciuda faptului ca am avut idei de inceput bune, am realizat ca partile esentiale ale pavilionului lipseau, nu dispuneam de uneltele potrivite si nici de modalitatile de a fixa cadrele. în ciuda acestor constrangeri, am fost hotarati sa continuam. Am luat decizia de a folosi piesele pentru a construi diferite folly-uri pentru a marca anumite puncte de atractie din parc, o modesta referinta la Parc de la Villette din Paris, de Bernard Tschumi.
Prima noastra constructie este amplasata intr-o zona centrala a parcului, marcand lungimea acestuia. Rama inalta, de 3,70 a acestuia, formeaza un portal care te invita sa admiri cerul printre crengile copacilor. A doua rama, mai mica de inaltime te transpune de la scara caselor din apropiere, la scara parcului, în acelasi timp introducand cel de-al doilea proiect, acesta fiind unul mai complex. O rama aurie, rectangulara, incadreaza un copac, asemenea unui tablou. Din acest punct, o placa, ce serveste si ca podest peste unul din santurile din parc, schimba directia acestui ansamblu. Balustrada este amplasata doar pe o parte a podestului, scopul sau fiind acela ca oamenii sa se sprijine de ea si sa admire cuibul de berze, care se poate observa cel mai usor din acest punct al parcului. Al treilea ansamblu traverseaza aleea pentru a-i oferi un capat de perspectiva. Acest ansamblu ni l-am imaginat ca fiind un loc bun pentru jucat sah. De asemenea, acesta incadreaza o pictura, amplasata la capatul aleii, langa care este scris unul dintre citatele lui Goethe: ,, Natura este singura carte în care fiecare fila pastreaza cate un adevar”. Ajungand în unul dintre cele mai putin folosite locuri din parc, am realizat o masa, de inaltimea unui bar, pentru a le oferi celor care populeaza parcul o alternativa. Este o masa minimalista, dar grozava pentru cititul din picioare.Ultimul obiect realizat de noi este si cel mai practic: un cos de gunoi, foarte mare,pentru sticlele de plastic. Este amplasat foarte aproape de intrare, lucru care il face mai usor de golit. Celelalte cosuri, deja existente, erau prea mici sau greu accesibile, mereu fiind pline, iar gunoiul fiind aruncat la baza mesei la care adolescentii isi petreceau timpul. Cosul realizat de noi este ca un cos de gunoi, care te invita sa arunci sticlele, asemenea unui joc.
In cele din urma, am asamblat piesele pavilionului ca pe mai multe obiecte ale parcului, dandu-le un scop, sperand ca vor primi un loc în comunitate si vor fi acceptate. în ultima zi de lucru, mai multi locatari au venit în parc, fiind interesati de noile constructii.
Parcul a primit numele Cătălina Ioniță la initiativa lui Lorin, devenind astfel un activator al spațiului public și vieții urbane nu doar din punct de vedere al valorii de utilizare ci și, mai ales, din punct de vedere simbolic. Ne propunem să realizăm evenimente în parc care să comemoreze amintirea Cătălinei, expoziții tematice care să așeze parcul pe coordonate culturale.
Construirea unui pavilion s-a transformat intr-o adevarata investigare, prin intelegerea locului, a necesitatilor, a oamenilor si a trecutului. La cateva zile dupa plecarea noastra, am aflat ca locuitorii au inceput sa planteze flori în parc. Am reusit intr-un fel sa facem o schimbare; am îmbogățit parcul cu o nouă vocație, una culturală, simbolică.
Echipa:
Diana Rizea, Teodora Lică, Alexandra Maxim, Alexandru Brătescu, Alexandru Popa, Sebastiaan Veldhuisen,cu ajutor din partea lui: Diana Stegaru, Ionuț Paraschiv, Andrei Ardelanu, Catalin Caragea si Lorin Niculae.
Coordonator: Lorin Niculae
Multumiri lui: Cătălin Caragea, Andrei Stroe, Andrei Coman, Gheorghe Percu
Multumiri speciale lui: Ștefan Ghenciulescu
Sponsori: Goethe Institute, Tranzit.ro
Articolul scris în formă colectivă de Diana Rizea, Teodora Lică, Sebastiaan Veldhuisen și Lorin Niculae